Eu îmi iubesc orașul. Îl iubesc atât de mult, încât mi-a fost greu să îmi închipui că, la un moment dat, trebuia să mă mut din el, trebuia să plec departe și să las în urmă toate amintirile frumoase pe care le-am avut și pe care aș fi putut să le mai am în el. Nu cred că mai există foști concetățeni care să creadă la fel ca mine, nu cred, pentru că, la urma urmei, să-ți iubești orașul nu e ceva ce ar trebui privit ca o anormalitate. Oricui i se pare normal ca unei persoane să îi fie drag un anumit loc, un anumit restaurant, un anumit bar, un oarecare parc, o țară, respectiv un anumit oraș. Dar, totuși, nimănui nu îi este drag orașul meu. Nimănui...   

Cu o zi înainte să mă mut, mergeam pe stradă cu Omid. Omid, ca o scurtă introducere, căci îmi permit așa ceva din moment ce îl cunosc de ceva timp, e un tâmpit. El tocmai își terminase tura la magazin și venise să mă ia pe mine de la facultate ca să mergem să jucăm niște biliard. Trebuia să vină și iubita lui, dar nu mai știu exact din ce cauză nu mai putuse să ajungă. Omid se simte foarte aiurea când trece pe lângă vreo facultate. Visează să ajungă academician, dar nu vrea să studieze nimic , deoarece are o metodă mai neconvențională de ascensiune pe care el o consideră mai practică. Am fost, astfel, uimit să văd că era dispus să mă ia de la facultate. Adesea susține că învățatul îți seacă imaginația sau îți diminuează din capacitatea genetică de inteligență. Încă se crede genial și speră ca, până să moară sărac în garsoniera sa din Pantelimon, să fie descoperit de altă minte sclipitoare asemănătoare lui, care să îl propulseze în „lumea bună”, după cum îi zice el. Eu îi spun că e tâmpit și că așa nu o să facă nimic. Dar tot continuă să creadă în genialitatea lui nedescoperită. Și uneori vorbește cu atâta sguranță, încât, mă convinge că nu spune prostii. Dar trec repede peste astfel de momente.

Oricum, mergeam cu Omid pe bulevard și ne uitam la trecători. Eu eram atent să văd dacă nu cumva vreunul dintre ei împărtășește aceleași sentimente ca mine, anume dacă nu cumva se uită cu nesaț la arhitectura caselor, la frumusețea șoselelor sau la femeile care își agățau rufele pe balconul apartamentelor în care locuiau, pentru a-și umple inima cu ele și pentru a avea o cantitate suficientă de memorii pentru mai târziu. Omid se uita după mustăcioși sau femei care purtau tocuri și ciorapi negri. Zicea că de obicei așa arată academicienii înrăiți. Bine, dar Omid era oricum puțin prea naiv (pe lângă caracteristica lui generală de a fi tâmpit) și spunea că, dacă va fi nevoie, va căuta el norocul. Cine știe dacă avea dreptate? 

-Muntele nu vine la Mahomed, deci merge Mahomed la munte. O știi, nu?

Iar eu încuviințam cu admirație.

- Știi, dacă tot ai atâta răbdare, atunci ai putea să aștepți să îmi dau eu doctoratul și să te ajut cu cariera asta a ta, am intervenit cu un ton liniștit.

I-am propus asta de nenumărate ori, dar niciodată nu mi-a răspuns propriu-zis. De fapt, începusem să cred că a și renunțat la idee, doar că nu voia să o nege de față cu mine ca să nu pară inferior, să nu cumva să își dărâme tot sistemul de gândire pe care și-l impusese până atunci.

- Lasă...

Cum mergeam noi agale pe bulevard, eu admirând blocuri, el căutând mustăcioși și cochete, ne-am lovit de o femeie de vârstă medie. Purta blugi mulați, nu ciorapi negri. Ne-am cerut scuze și am vrut să plecăm, observând că femeia nu e îmbrăcată corespunzător nevoilor lui Omid. 

- Stați puțin, domnilor! Și femeia la apucat pe Omid de braț. M-am oprit și eu.

Acesta s-a smucit puternic și m-a târât mai departe, pe lângă trecătorii interesați decât să meargă drept înainte. 

-Domnilor, a strigat ea din urma noastră, dar Omid m-a tras în continuare, mormăind ceva stupid, o banalitate. 

Era o prostie să mergi pe străzi și să te uiți la oameni, pentru că nu făceau altceva decât să își vadă de drum, purtând niște chipuri confuze, a căror încrețituri prolifice de pe frunte te înspăimântau. Erau niște posaci.

- De ce nu ai vrut să vedem ce voia doamna?

- Avea cumva ciorapi negri? Sau fustă?

- Nu...

- Atunci ce mai întrebi?

Am intrat într-o terasă foarte frumos amenajată și am închiriat o masă de biliard.

 -Părea o femeie drăguță. Cine știe, poate că după ce vorbeam puțin, i-ai fi putut explica ce cauți.

Omid a ridicat din umeri și a lovit cu palma în aer în semn de dezgust față de ce tocmai îi spusesem sau față de doamna de pe stradă, nu sunt sigur. Eu am aranjat bilele în triunghi și le-am poziționat pe mijlocul primului sfert de masă.

-Sparg eu?

-Sparg eu.

L-am lăsat să spargă bilele. După cum lovise cu tacul, am dedus că urma să fie un meci ușor. Avea gândirea absorbită de ceva, dar n-am reușit să scot nimic de la el, oricât de mult am încercat. Prefera să schimbe subiectul sau să dea numai din cap, fără să devăluie alte clarificări.

-Am furat o pâine azi, înainte să intru în tură la magazin, s-a trezit vorbind brusc, astfel încât m-a făcut și pe mine să tresar.

-De ce?

-Nu știu. Mi-era foame.

-O pâine costă un leu...

-Mi-era foame.

-Ăsta nu e un motiv pentru care ar trebui să furi.

-Scopul scuză mijloacele... Și n-am zis-o eu, ci unul din deștepții ăia prăfuiți.

Am sorbit puțin din cafeaua cu caramel pe care tocmai mi-o adusese chelnerița și am luat o figură serioasă, pentru că amicul meu deja intrase într-un subiect de proporții ceva mai mari, decât chestiunile despre care vorbisem până atunci.

-Oare?

-Da, normal.

-E ca și cum ai spune că destinația e mai importantă decât drumul.

-Ce căcaturi îndrugi acolo?

-E o metaforă.

-E o tâmpenie.

Am tresărit supărat de atâta franchețe insensibilă.

-Ba nu...

Și-a dat ochii peste cap și a luat și el o postură gânditoare. A dat pe gât jumătate din berea pe care și-o comandase și s-a șters la gură cu manșeta bluzei pe care o purta.

-Mi-era foame. Foarte foame. Și aveam și poftă de o franzelă proasptătă. M-am simțit mai bine după ce am mâncat, nu până să mănânc. Deci „destinația” a fost mult mai plăcută. Aici, înțelegi, capătă sensul de rezultat.

Făcuse o remarcă destul de inteligentă, în ciuda limbajului de lemn pe care îl avea, dar nu putea cum să mă închidă cu un argument sofist de doi bani.

-Eu mă refeream la vorbele lui Machiavelli aici, nu la plăcerea ta gurmandă. Deja trecusem peste asta.

-Cum zici tu, a aruncat el nonșalant după ce și-a terminat berea, uitând totul cu o labilitate curioasă.

S-a dus la masă și a dat câteva lovituri bune, dar, s-a încurcat până la urmă. Cred că i-a tremurat puțin mâna. Tocmai atunci am zărit pe stradă o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată într-o rochie gri, care purta ciorapi negri. I se întindeau perfect pe picioarele ei subțiri, așa că am presupus că ciorapii erau de calitate foarte bună sau măcar puțin mai scumpi. Sau că femeia era extraordinar de frumoasă, indiferent de cât ar fi costat ciorapii.

-Omid, uite...

Omid și-a ridicat privirea și și-a fixat-o pe femeia care mergea pe stradă. A rânjit, și-a trosnit degetele ca un prădător gata de atac și a luat-o la fugă, fără să mai zică nimic. Eu mi-am scos repede portofelul din buzunar și am aruncat la întâmplare o bancnotă pe masă, amintindu-mi de ochii dulci ai chelneriței. M-am luat și eu după el, alergând în stilul meu penibil.

-Aproape, aproape am prins-o, strigă Omid, ridicându-și entuziasmat mâinile în aer.

Am trecut pe lângă sute de oameni. Am traversat bulevarde, am ocolit parcuri, am bălăbănit prin lacuri, am dat peste copii speriați de posturile noastre mari, am deranjat bătrânii liniștiți și am călcat și într-o baltă de apă cu reflexii curcubeene care cursese dintr-un ventilator.

-Încă puțin, încă puțin. Aproape am prins-o!

Transpirația curgea șiroaie pe mine. Picioarele începuseră să mă lase, respirația mi se tăiase, iar ficatul neantrenat îmi urla de durere și îmi lovea cu sete cavitatea abdominală.

-Un pic și e a mea! Haide, amice, încă un pic.

Dar eu m-am oprit. L-am lăsat să se ducă dracului după femeia aceea. Nu mă mai interesa. Nici nu știam de ce mă obosisem să îl urmez.

M-am întors la terasă și am cerut un caramel machiatto cu multă frișcă. Am tras aer în piept și mi-am plimbat încă o dată privirea pe blocurile care mă înconjurau și pe străzile umede, dar senine cumva. Ce frumos era orașul meu. Atâtea clădiri îmbibate într-un trecut captivant, atâtea monumente reușite, atâtea istorii angrenante ascunse în fiecare grup de particule de construcție. Am plecat târziu de la terasă, aproape de miezul nopții. Am condus-o pe chelnerița care mă servise până acasă. I-am luat numărul de telefon, i-am promis să o sun a doua zi și am plecat singur la o plimbare nocturnă. Felinarele luminau ambiental șoseaua adormită, iar casele aliniate militărește suflau ca dintr-o narghilea fumul de șemineu pe hornul așezat ca un ciuf în creștetul acoperișurilor. Era o atmosferă foarte calmă aceea care plutea în jur. Numai eu, solemnitatea nopții și un nebun care fugea după o himeră vagaboandă prin tot orașul meu frumos.

A doua zi am decolat la șapte.