Când norii negri pier plângând,

Eu stau ascuns în noapte,

Ca un hoinar, desculț, flămând

Ce s-a pierdut în șoapte.

Pe cerul negru scânteind,

Văd Luna cum apare,

Apoi văd stelele bârfind,

Și dragostea ce-mi moare.

Picuri de apă ce-au căzut,

Acuma curg șiroaie,

Cu-n vuiet scurt, neabătut,

Ce inima-mi îndoaie.

Din râuri mici, ce curg ușor

Un lac crește în vale,

La fel cum crește al meu dor

De mult proptit în zale.

Ca picurii ce cad scobind,

În pietre pe hotare,

Sunt vise ce le văd plutind,

Dar fără-o alinare…

Sunet de tobe-aud în cer,

Lumini ce pier în zare,

Gânduri ținute în eter.

Și-un suflet care moare…

Rupe vântu-n zori de zi

Pomii verzi, brazii pustii.

Bate ploaia neagr-a nopții,

Patul meu şi gândul morții.

Strigă în codrii palizi Luna,

C-a căzut din cer nebuna.

Încercând ca să oprească,

Ziua neagră, nefirească.

Cântă cucu dimineții,

Despre clipa grea a vieții,

Cânta buha-n zori de zi;

C-au murit ai mei copii…

Bate gongul nedreptății,

În ograda libertății,

Aducând nenorocirea,

Lacrimi reci... apoi pieirea.

Mă uit la-l Soarelui apus

Și văd cum toți cei dragi s-au dus.

Mă uit la cerul infinit

Și mă întreb „de ce-au murit?”

În doar o clipă au plecat,

Și-n raiul sfânt ei au călcat,

De-acolo stau și ne zâmbesc…

Voi prieteni dragi…eu vă iubesc!

Bat la porți care se închid,

Prin nori ce se destramă

Mă uit pe cer și-i doar un vid

Și viața-mi e o dramă.

Mă uit în sufletu-mi pustiu,

Nu văd un pic de viață,

Văd doar maroul pământiu,

Și inima-mi de gheață.

În noapte singur, tremurând,

O umbră văd în față,

O văd în vise devorând

Încet și propria-mi viață

Gânduri pustii mă cheamă în visare,

Ca o făclie în ajun,

Dar visul meu e-o închisoare,

Cum sunt și stelele ce-apun...

Sunt singur pe acest pământ,

Iar dorul mă doboară,

Și mă aruncă în mormânt

Și visele-mi omoară.